Charles Haddon Spurgeon

VORBE UMFLATE

Meşteşugul de a născoci a ajuns în zilele noastre răspândit minune mare. Se aude vorbindu-se de agrişe care cântăresc, de două ori mai mult, decât este cu putinţă şi, de câte ori jurnalele nu mai au ce scrie, ploi cu broaşte cad mereu fără să le vedem. Dacă trece pe drum un car şi din pricina lui se mişcă puţin capacul de pe cratiţa vreunei femei bătrâne, faptul acesta este dat ca un cutremur de pământ. Închipuirile bogate nu sunt deloc rare.

Anumiţi oameni aşteaptă mereu minuni şi, dacă nu văd niciuna, le născocesc. În fiecare noapte, ei văd stele cu coadă şi în fiecare zi, aud câte o noutate nemaipomenită. Toate muşuroaiele lor sunt munţi. Toate raţele lor sunt lebede. Ei au învăţat tabla înmulţirii şi o folosesc cum îi taie capul. Dacă văd laolaltă o jumătate de duzină de javre de câini, jură că au văzut o sută de copoi: da, da, şi totuşi se fac roşii ca moţul curcanului, dacă cineva se arată cât de cât neîncrezător în ce spun ei. Şi nu trece mult până ce sunt siguri că au văzut zeci de mii de lei (animale, nu bani),fiindcă toate cresc în mintea lor ca ciupercile şi mari ca munţii. Toate lucrurile din jurul lor par minunate, iar cât despre ei înşişi nimeni nu e în stare să le facă măcar ghetele. Ei sunt crema Creaţiunii. Sunt tari ca Samson şi în stare să tragă mai bine ca cei doi cai cu care ară Ion Plugarul şi dacă nu încearcă să facă acest lucru, este numai de teamă să nu facă rău cailor. Averea lor este grozav de mare şi dacă ar vrea, ar plăti îndată toate datoriile ţării, dar deocamdată au ei pricinile lor pentru care încă nu fac acest lucru. Dacă ţin o prăvălioară, fac afaceri de milioane pe an şi dacă mai fac negustorie, o fac numai de hatârul vecinilor lor. Ei vând cele mai bune mărfuri cu cele mai mici preţuri, chiar mai puţin decât valorează şi nimeni din tot ţinutul lor nu-i vrednic să le tragă cizmele din picioare, căci afacerea lor este fruntea şi fala întregului comerţ. Dacă iau o moşioară cu arendă, n-o fac decât ca o distracţie şi ca să arate ţăranului prost cum s-o scoată la capăt. Toate faptele lor sunt adevărate minuni. Ca şi menajeria care s-a oprit deunăzi în satul nostru, ei sunt ceva „nemaivăzut, nemaiauzit, nemaipomenit!” De fapt însă, sunt o sărmană dezamăgire ca şi cei cu menajeria minunată. Lucrul cel mai de seamă al menajeriei este zugrăveala de pe pereţii de afară: tot aşa este şi cu aceşti oameni. Cum mai ştiu însă să spună la gogoşi! Numai să-i auzi vorbind. Numai cu litere mari. Aţi mai văzut dumneavoastră vreodată UN ASTFEL DE CAL? Zboară mai repede ca vântul. Şi ACEASTĂ VACĂ? Uitaţi-vă bine la ea şi veţi vedea că nu i se găseşte pereche în tot judeţul. Ia uite ce frumos dă din coadă! BĂIATUL MEU! Deşteptăciunea lui este cu mult mai mare decât vârsta lui. Un copil minune, nu altceva! Seamănă cu taică-său ai spus? Da, domnilor, mulţumesc, e mult adevăr în ce spuneţi. Mai rar om ca MINE. Nu mă întrece nimeni. Ia uitaţivă la ogorul meu! Aţi mai văzut vreodată astfel de NAPI? Spuneţi că frunzele sunt mâncate? Nu, numai par aşa. Eu am un soi ales de napi: NAPI FOARTE RARI, care fac frunze cu ventilaţie ca să intre şi să iasă aerul. Prea multe muşuroaie de cârtiţe, aţi zis? Ei, şi astea îşi au cântecul lor. CÂRTIŢE ca la mine mai rar. Ele fac nişte muşuroaie mai mari ca în orice parte a ţării şi se crede că SUNT DINTR-UN SOI ALES, căruia i s-a cam pierdut neamul. Aţi văzut acea PĂLĂMIDĂ FĂRĂ PERECHE? Nu vi se pare în adevăr ceva rar? Este un soi ce creşte aşa de mare, că un scoţian ar muri de bucurie, numai să-l vadă (stema Scoţiei este o pălămidă). Aceasta dovedeşte cât de NEMAIPOMENIT de bun este pământul. De aceea şi RECOLTA DE GRÂU DIN ANUL TRECUT a fost aşa de bogată, că nu ştiam cum o s-o aducem acasă. Aproape mi s-au rupt căruţele sub povară. Jumătate din judeţ s-a adunat să vadă cum o să-l treierăm şi bătrânii din sat spuneau că n-au mai văzut aşa ceva. BINE CĂ S-A NĂSCOCIT MAŞINA DE TREIERAT, CĂ ALTFEL NU ŞTIU CUM L-AM FI TREIERAT!

Când cineva a ajuns să vorbească în felul acesta, ori că este cel mai mare, cel mai frumos, cel mai minunat lucru din ţara întreagă ori că este cel mai îngrozitor, cel mai înspăimântător şi cel mai de temut lucru din lume. Cizmele lui n-ar fi bune pentru Goliat, însă limba lui cu siguranţă că n-ar încăpea în gura uriaşului. El pictează cu mătura. Pune zahăr cu lopata pe prăjitura lui, iar untul şi-l întinde pe pâine cu mistria. Calul lui, câinele lui, puşca lui, nevasta lui, copilul lui, cântarea lui, planurile lui sunt fără seamăn. El este fruntaşul comunei, este numărul Unu şi cu greu s-ar găsi al doilea de pus alături de dânsul. Apa din fântâna lui e mai bună ca vinul, în casa lui plouă cu borş, agrişii lui fac struguri, ai putea să stai în picioare într-unul din dovlecii lui. Şi apoi, florile lui…! A auzit că regina ar avea un indrişaim ca al lui, numai că al lui este mai frumos! Este de mare mirare că oamenii de teapa lui nu simt că au ajuns de râsul tuturor, pesemne că au pălăvrăgit până au orbit. Oricine vede fundul străchinii lor şi cu toate acestea nu încetează să spună că este o mare adâncă, ca şi cum n-ar avea a face decât cu brotăcei.

Am cunoscut oameni care îşi deschid gura cât uşa hambarului, ca să se laude cu tot ce ar face, dacă ar fi în cizmele cutăruia sau cutăruia. Dacă ar fi deputat, ar desfiinţa toate birurile, ar preface azilurile în palate, ar face să curgă vin din toate cişmelele şi ar da foc Dunării. Dar toate acestea atârnă de un dacă şi acest dacă este tocmai poarta cu cinci zăvoare. Dacă s-ar lăsa cerul mai jos, am putea prinde ciocârlii. Dacă Ion Palavragiul ar pune mâna pe hăţuri, caii ar zbura până-n lună. Acest dacă e un cuvânt straşnic şi când încalecă cineva pe el, îl va duce pe lumi care n-au fost făcute, şi-l va face să vadă minuni care nu s-au săvârşit niciodată. Cu acest dacă, poţi să torni toţi Bucureştii într-o oală de un litru.

Dacă toate mările s-ar strânge într-una singură,
Ce mare ar fi aceasta una!
Dacă toţi copacii ar alcătui un singur copac,
Ce mare ar fi acest copac!
Dacă toate topoarele ar alcătui un singur topor,
Ce mare ar fi acest topor!
Şi dacă toţi oamenii ar alcătui un singur om
Ce mare ar fi acest om!
Şi dacă acest om mare ar lua toporul cel mare
Şi ar lovi în capacul cel mare,
Şi dacă acest copac mare ar cădea în marea cea mare
Ce de apă ar sări în lături!

Ce prostie! zice cineva şi tot aşa gândeşte şi Ion Plugarul şi tocmai de aceea o dă aici ca pildă de prostii, care plac atât de mult palavragiilor. Dar ce am spus aici, nu este nici pe jumătate atât de prostesc. Nouă din zece din cămările lor nu sunt decât nimicuri. Ce-au mai făcut unii din palavragiii aceştia! Să crezi? (Nu, eu unul nu cred.) Cât ai bate din palme au făcut nu numai averea lor, ci şi pe a altora. Sfatul lor a umplut multe pungi cu aur. La o adunare, vorbirea lor a avut atâta farmec, încât a ţinut pe oameni ca bătuţi în cuie pe locurile lor. Odată aveau o neînţelegere şi partida lor era aproape să fie înfrântă, când deodată ei au bătut pe potrivnici cu priceperea şi deşteptăciunea lor rară. Împăratul Solomon era un prost pe lângă ei. În privinţa religiei, ei au fost cei dintâi care au întemeiat-o în sat şi, prin uimitoarele lor osteneli, au făcut ca toate să meargă strună. Ei sunt aceia care au ouat oul de aur. Din nefericire, oamenii nu sunt recunoscători, altminterea aproape că li s-ar închina; şi este o ruşine să vezi cum au fost lăsaţi deoparte, ba chiar daţi afară de aceiaşi oameni care prin ei au ajuns ceva. Câtă vreme aveau şi ei un deget în bucate, lucrul mergea bine în adunare, însă de când s-au dus ei, ei spun că s-a desfăcut un şurub: numai puţin şi acest lucru se va putea vedea de orişicine. Când le mai arde câteodată de modestie, iar în gură au cuvintele lui David ei spun: Pământul este topit (zguduit) şi toţi locuitorii lui; eu îi întăresc stâlpii (Psalmul 75:3). S-ar crede că moartea lor va umplea lumea de oase. Dacă nu mai vor să fie muşteriul cuiva, negustorul aceia ar trebui să-şi închidă prăvălia numaidecât şi numai obrăznicia lui îi face să tragă nădejde că va mai putea trăi după ce a pierdut nişte muşterii ca ei. Dacă însă încep să simtă puţină mândrie firească pentru faptele lor măreţe, atunci să-i vezi cum mai bat toba şi atunci suflă nu numai în trompeta laudei de sine, ci au un taraf întreg cu tobă mare şi alte instrumente din care-şi cântă de zor lauda şi slava lor înşile.

Mai bine aş ara o zi întreagă şi aş căra la grâu noaptea, când frigul îţi îngheaţă nasul, decât să ascult pe asemenea palavragii; atunci când îi aud mi se face rău. Mai bine aş posti până aş aiunge ca un ţâr decât să mănânc cea mai bună gâscă friptă şi să înghit flecărerile lor. Ei vorbesc cu atâta îndrăzneală şi măresc fiecare nimic atât de mult, că nu-ţi mai vine să-i crezi, nici chiar când, din întâmplare, mai strecoară şi câte o vorbă adevărată şi chiar şi atunci, brânza lor parcă e var. Ei sunt mari mincinoşi, dar, despre acest lucru, abia de-şi dau seama, fiindcă au trăncănit atâta de mult, că au ajuns să creadă şi ei scornirile lor. Broasca îşi închipuia că este tot atât de mare ca boul şi atunci a început să se umfle ca să ajungă în adevăr ca el. Tot aşa se umflă şi aceşti oameni şi la fel vor şi crăpa, dacă nu-şi vin în minţi. Oricine cunoaşte un astfel de palavragiu, să se ferească să nu ajungă ca el.

Mi-am zis: iată o învăţătură pentru mine: În omul acesta văd chipul care aş putea să fiu. Trebuie să ne silim să spunem adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul Dacă începem a spune celor douăzeci de centimetri, metri, vom ajunge să spunem palmei prăjină. Dacă spunem că viţeaua este vacă, într-o bună zi o să ajungem să spunem că popândăul este bou. Odată ce te obişnuieşti să măreşti lucrurile, nu mai ştii unde să te opreşti, căci ai părăsit calea dreaptă a adevărului şi cine ştie unde ai să ajungi, apucând pe drumuri întortocheate. Cine spune minciuni mici, în curând nu se va opri nici de la cele mari, fiindcă principiul este acelaşi. O gaură de şoareci va ajunge în curând una de guzgani şi pe unde intra pisoiul va intra şi pisica. Adeseori plouă, însă câteodată toarnă cu găleata şi, tot aşa, un mic neadevăr croieşte drum unui întreg şuvoi de minciuni. Lauda de sine nu miroase bine. Lauda sună frumos când iese din gura altora, când însă iese din gura ta, miroase rău. Stai singur pe picioarele tale, dar nu-ţi cânta singur laude. Lăudăroşii nu sunt mai de preţ ca un nasture fără găuri. Bun de gură, rău de treabă. Vorba multă, sărăcia omului. Câinele, care latră, nu muşcă. Porcul slab guiţă foarte tare. Găina, care cântă mult, nu face multe ouă. A zice şi a face sunt două lucruri deosebite. Cu cât mai mult zbiară vaca, cu atât mai puţin lapte îţi dă. Poţi să auzi mare zgomot la maşina de treierat când nu este grâu în ea. Vorbă multă şi treabă puţină. Multă spumă, puţină bere. Toba sună tare, fiindcă nu este nimic în ea. Oamenii de treabă se cunosc prea puţin pe ei înşişi ca să aibă nevoie să se laude. Luntrele goale stau deasupra apei, dar cu cât sunt mai încărcate, cu atât se lasă mai în jos. Brânza bună se vinde fără reclamă. Vinul bun n-are nevoie de etichetă şi tot aşa, când oamenii sunt într-adevăr destoinici, se văd fără să-ţi fi vorbit cineva de ei. Lăudăroşia este semnul smintelii. După zbieret, cunoşti pe măgar. Când un om este neştiutor, dar îşi ţine limba-n frâu, nimeni nu-l va dispreţui, însă dacă începe să trăncănească, de nu se mai opreşte, îşi scrie singur numele cu litere mari: P.R.O.S.T. Precum măgarul după urechi se cunoaşte, adevăr pe care ni-l spun predicatorii, tot aşa Omul se cunoaşte după vorbă, spune-o vorbă din bătrâni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s