A_W_Tozer

Majoritatea oamenilor sunt, presupun, mai mult sau mai puţin romantici în sensul propriu al cuvântului, iar observaţia mea mă conduce să trag concluzia că persoanele religioase sunt predispuse să devină romantice mai mult decât în mod obişnuit.

Desigur că nu mă gândesc acum la atitudinea omului religios faţă de sexul opus, ci la atitudinea sa faţă de viaţa întreagă. Şi dacă cineva se îndoieşte că ceva atât de minunat ca religia ar putea cauza un exces de ceva atât de suspect ca spiritul romantic, îi răspund că orice lucru bun îşi are pericolele lui şi că cele mai bune lucruri pot duce către cele mai rele dacă li se permite să-şi dea frâu liber, neexaminate şi nedirecţionate.

Obiceiul romantic al minţii este uşor de identificat în religie. Bigotul romantic gândeşte cu terminaţiile nervoase, înlocuieşte faptele cu vorbele, acceptă irealul cu o credulitate nebuloasă, îşi confundă dorinţele cu credinţa, şi crede că dacă un om se simte virtuos chiar aşa şi este.

Sunetul confortabil al Gloria Patri sau al Rugăciunii Domneşti repetat la unison are un efect uimitor de liniştitor asupra unui astfel de om. Poate că doarme în timpul predicii, sau dacă rămâne suficient de treaz ca să o audă, n-o va aplica niciodată propriei sale vieţi într-un mod practic; totuşi, tonul sonor al benedicţiei urmat de răspunsul coral şi dulce îi dă sentimentul că a beneficiat extraordinar de mult prin participarea la programul de biserică. În drum spre ieşire, va zâmbi, va strânge mâna celorlalţi, va felicita predicatorul şi-şi va vedea de drum total neschimbat. Maine va fi la fel de neînduplecat în afacerile lui, va spune aceleaşi poveşti dubioase, va trişa cu plătirea impozitului pe venit, va striga la şoferul din faţă, va lătra la soţie, va mânca exagerat de mult şi de altfel, va trăi ca un fiu al acestei lumi, ceea ce şi este de fapt.

Duminica următoare, se va duce din nou la biserică şi preţ de câteva clipe va experimenta acelaşi sentiment radiant de bunăstare şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii de care s-a bucurat odată pe săptămână timp de ani de zile. El pur şi simplu nu poate lega religia de viaţa sa. Pentru el, creştinismul nu are nicio relaţie necesară cu conduita actuală. E doar un lucru plăcut ca, de exemplu, un apus de soare sau un masaj suedez, şi nimic mai mult.

Atitudinea romantică nu a fost necunoscută în vremurile biblice. Apostolul Ioan a avertizat cu privire la una dintre manifestările ei atunci când a scris: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui” (1 Ioan 3:18, 19). Kierkegaard a spus cu multă înţelepciune că nu există nimic în Sfintele Scripturi despre iubirea oamenilor în masă, ci numai despre iubirea aproapelui nostru ca pe noi înşine. Cu toate acestea, printre noi sunt multe evidenţe ale iubirii pentru omenire, şi puţine evidenţe ale iubirii pentru individ. Ideea de dragoste faţă de fratele nostru este ceva frumos atâta vreme cât nu ne cere s-o punem în practică faţă de vreo anumită persoană; atunci devine o problemă majoră.

Mulţi creştini care iubesc misiunile străine nu se pot decide să-i iubească pe străini. Se roagă cu tandreţe pentru negrul din Africa, dar nu-l suportă în America. Îi iubesc pe chinezii din Hong Kong şi sunt dispuşi să dăruiască cu generozitate ca să trimită acolo pe cineva care să-i convertească, dar niciodată nu încearcă să-l convertească pe chinezul dintr-o spălătorie de pe Main Street. Poartă la piept o floare ca să onoreze Ziua mamei, dar presupune prea multe inconvenienţe ca mama să fie bine-primită în căminul lor, aşa că este dusă din loc în loc până când devine aşa de bolnavă şi de obosită încât este trimisă în cele din urmă într-un azil ca să-şi aştepte sfârşitul.

Sunt foarte conştient că acest mod de gândire este catalogat ca fiind „negativ” sau „cinic” şi că majoritatea creştinilor nu sunt dispuşi să-l înfrunte. Tot aşa a fost şi pe vremea slujirii pământeşti a lui Hristos. Israelul se bălăcea în irealitate. Vieţile preoţilor şi ale celor din popor nu sprijineau cuvintele lor. Vorbeau despre o viaţă bună, dar trăiau o viaţă rea. Domnul nostru nu a putut tolera artificialul şi irealul. Prefăcătoria era ofensivă pentru El ori de câte ori o găsea şi spunea clar acest lucru. Consecinţele vorbirii Sale directe sunt cunoscute tuturor veacurilor.

Eu cred că există câţiva creştini chiar şi în vremea aceasta degenerată care vor realitatea mai mult decât consolarea şi care ar prefera mai degrabă să audă adevărul tulburător decât eroarea mângâietoare. Ei vor să ştie clar unde se află acum, cât mai pot face ceva în privinţa asta. Ei sunt gata să creadă tot ce e mai rău despre ei înşişi şi tot ce e mai bun despre puterea salvatoare a lui Hristos. Aceştia nu au nevoie să se refugieze în fantezii. Curând vor găsi realitatea.
(editorialul face parte din cartea Lupta Duhului)

Sursa: http://www.perlasuferintei.ro

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.