Charles Haddon Spurgeon

Nu înţelegem totdeauna ce rost are boala care vine peste noi. Dacă Dumnezeu foloseşte pe un om spre slava Sa, nu face oare să ne întrebăm de ce adeseori îl pune deodată la pat şi-i face cu neputinţă orice lucrare? Fără îndoială, Domnul are bune temeiuri, dar ele nu sunt la suprafaţă. Păcătosul care întinează şi vătăma pe cei din jur, trăieşte adesea ani de-a rândul în sănătate şi putere; el este mereu la postul lui şi-şi duce lucrarea de nimicire. De ce inima care doreşte să lucreze spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor, este împiedicată de un trup bolnăvicios? Putem să punem această întrebare, dacă întrebăm fără să cârtim; dar cine ne va răspunde?

Pentru a fi fericiţi, este bine să nu căutăm să înţelegem neapărat providenţa lui Dumnezeu. Mai bine să lăsăm nedezlegate mii de întrebări decât să ne îndoim de bunătatea şi înţelepciunea Tatălui nostru ceresc. Boala care ne scoate din luptă, poate tocmai atunci când păream cei mai trebuincioşi pe câmpul de luptă, este un trimis din partea iubirii lui Dumnezeu; să ştim bine acest lucru, chiar dacă nu cunoaştem bine pricina.

Tocmai faptul că nu ştim pricina este adesea un mare bine pentru noi; aceasta ne face să umblăm prin credinţă.

Ar fi oare bine pentru noi dacă toate ar fi rânduite astfel încât am vedea temeiul oricărui lucru care vine peste noi? Ar fi oare planul de iubire al lui Dumnezeu aşa de înalt şi aşa de înţelept dacă l-am putea măsura cu priceperea noastră scurtă? N-am rămânea noi, oare, proşti şi trufaşi ca nişte copii răsfăţaţi, dacă toate ar fi rânduite cum ni s-ar părea nouă mai bine? O, este foarte bine dacă adeseori nu vedem pricina şi trebuie să înotăm în apele iubirii atotputernice. Este o fericire să lepădăm cu totul eul nostru, să jertfim dorinţele şi părerile noastre, şi să ne lăsăm încrezători în mâna lui Dumnezeu.

Trebuie să rămânem smeriţi şi totuşi suntem gata să ne socotim foarte însemnaţi. Dacă Domnul ne-a întrebuinţat odată în slujba Sa, îndată ne şi închipuim că, fără noi, lucrarea nu mai merge şi nici n-ar putea să meargă mai departe. Oameni mult mai buni ca noi au fost puşi în mormânt, iar noi suntem amărâţi şi ne tânguim că trebuie să zăcem un timp pe patul de boală, tocmai atunci când, după părerea ce avem despre noi, eram foarte necesari; dar trebuie să învăţăm tocmai lucrul acesta: că Dumnezeu n-are nevoie de noi. De aceea vom suferi cu răbdare să trecem şi printr-o astfel de şcoală aspră, căci este lucru foarte însemnat ca eul nostru să fie ţinut jos, iar Domnul să fie înălţat şi preamărit.

Poate că Domnul nostru bun are în vedere o îndoită cinste pentru noi, dacă ne trimite o îndoită încercare.

Este o mare cinste să lucrezi mult, dar mai mare cinste este să suferi cu răbdare!

Unii creştini au lucrat mult, dar pe celălalt câmp de luptă, al răbdării în pace încă nu s-au încercat. În lucru sunt veterani, dar în răbdare sunt încă recruţi şi de aceea abia au ajuns la jumătatea vârstei creştine.

Nu poate oare Domnul să lucreze spre a face pe slujitorii Săi desăvârşiţi în amândouă direcţii, pentru a-L urma? Orice om ar trebui să ajungă să se slujească deopotrivă de amândouă mâinile, dar de obicei nu se întâmplă aşa. Credinţa este mâna dreaptă a duhului nostru, iar răbdarea mâna stângă. Vom lepăda noi harul Domnului când vrea să ne întărească mâna stângă? Mai de grabă ne vom gândi că, pentru o îndoită luptă, avem nevoie de un îndoit har, pentru că avem o răspundere îndoită.

Câteodată ni se face un foarte mare bine că ni se schimbă încercările vieţii noastre duhovniceşti. Cei ce fac călătorii în munţi, spun că în câmpie ar obosi foarte repede; când însă suie munţi şi coboară văi, muşchii cresc, iar schimbarea încordării micşorează oboseala. Tot astfel, cei ce călătoresc spre cer vor putea să mărturisească şi ei că aşa este. Câteodată deprinderea într-o anumită virtute este de laudă şi este impusă de împrejurări; dar dacă alte virtuţi creştine sunt lăsate să dormiteze, sufletul pierde echilibrul şi nu este departe primejdia ca virtutea să ajungă nevirtute. A lucra pentru Domnul este o parte de binecuvântare, pentru o parte a fiinţei noastre, dar alte părţi ale omului nostru dinlăuntru nu vin sub această înrâurire. Este bine pentru om când poartă jugul slujirii, dar nu pierde nimic dacă i se pune şi jugul suferinţei.

Adeseori trebuie să suferim ca să putem să mângâiem pe alţii care suferă. Cum să mângâiem pe cei ce trec prin încercări când noi nu am avut parte de încercare? Chiar şi Domnul Isus Cristos numai prin suferinţă a fost înarmat în chip desăvârşit pentru chemarea Sa. Aşa vor fi înarmaţi şi aceia care, ca şi El, doresc să panseze pe cei cu inima zdrobită şi să dea drumul celor închişi.

Din nefericire sunt şi pricini care ne umilesc foarte mult când este vorba de suferinţa trupească. Domnul vede poate în noi lucruri care-L întristează şi de aceea întrebuinţează câteodată nuiaua. Trebuie să ne întrebăm: nu este oare nici o pricină? Smerirea şi cercetarea de sine sunt totdeauna bune; într-adevăr, chiar dacă nu găsim un păcat anume care să ne fi adus suferinţa, sunt totuşi o mulţime de păcate din neglijenţă, de care ar trebui să roşim. Astfel, ar trebui să fim mult mai sfinţi în purtarea noastră, mult mai stăruitori în rugăciunea noastră.

Totuşi nu este bine să punem orice boală pe seama unui anumit păcat. Mai ales nu se cade să facem acest lucru când este vorba de alţii. Să nu socotim că cine sufere cel mai mult este cel mai păcătos. Şi dacă este nedrept şi necreştinesc să judecăm astfel pe semenii noştri, atunci o regulă falsă ca aceasta să n-o aplicăm la noi înşine; deci, să nu ne osândim dacă Dumnezeu nu ne osândeşte.

Când trupul îndură chinuri şi dureri, sufere adesea şi duhul nostru, până acolo că nu mai este în stare să judece drept starea noastră. De aceea, adeseori este mai bine să amânăm sentinţa asupra noastră înşine.

Cel mai bun lucru ar fi să ne aruncăm cu lacrimi şi cu o mărturisire sinceră înaintea Tatălui nostru ceresc, să privim în faţa Lui şi să credem că El ne iubeşte cu o iubire nesfârşită. „Chiar de m-ar omorî, eu tot voi nădăjdui în El” – aceasta să fie hotărârea noastră neclintită.

O, de ar lucra Duhul Sfânt în noi o deplină potrivire cu voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru plin de dragoste şi îndurare, oricare ar fi această voie!

Charles Haddon Spurgeon

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.