Necazul greu clatină rădăcinile pe care sufletul şi le-a înfipt în această lume şi face ca inima să arunce cu putere ancora în cealaltă lume. Cum putem să mai iubim lumea, care a ajuns aşa de tristă pentru noi? Cum vom mai umbla noi după fructele care au un gust aşa de amar? O, dacă am avea aripi ca de porumbel, ca să zburăm spre patria noastră şi să ne putem odihni acolo pe veci? Când adie vântul uşor de vară, suntem ispitiţi să întindem pânzele şi să călătorim iarăşi pe marea vieţii; când însă izbucnesc furtuni, ne îndreptăm cu toată puterea spre port. Prin necaz – să nu uitam – ni se taie aripile pământeşti, ca să nu putem să zburăm din mână Domnului nostru; dar acelaşi necaz face să crească aripile sufletului nostru, pentru ca să ne înălţăm, cât mai sus, ca vulturii şi să zburăm spre soarele…
Vezi articolul original 247 de cuvinte mai mult
Minunate cuvinte
ApreciazăApreciat de 1 persoană