Pescar. Galileean. Erudit. Profund în gândire. Ales printre cei doisprezece. A renunțat la tot ca să asculte chemarea. A văzut cum Hristos a mers pe ape în beznă, a coborât pâine din cer, a vindecat lepra și a alungat o legiune de draci printr-o ridicătură de sprânceană. A simțit lacrimile Tâmplarului la Florii, sudoarea ca de sânge din Ghetsimani și sângele şiroaie prelins pe crucea Golgotei. L-a durut fiecare piron bătut în palmele Lui.  L-a văzut pe Mesia ridicând un mort din raclă, o fetiță plecată în lumea de dincolo, și unul înviat chiar din pântecele cimitirului. Știa Scriptura. O împlinea. Credea în nemurirea sufletului. Și totuși: a devenit necredincios! Zece perechi de ochi i-au spus că a înviat Domnul în trup. Bașca femeile ce mărturiseau că s-au întâlnit cu El în grădina mormântului. Dar el, ca un catâr a rămas! Patru de „nu” a ridicat. Câte unul pentru fiecare punct cardinal. Câte unul pentru fiecare direcție a Crucii. „Doar ce cred eu e corect, iar voi n-aveți destule dovezi în ce susțineți”. Era „scepticos”. Dar și-un cercetător. Serios. Analitic. Cu viața, cu învierea, cu mântuirea nu-i de glumit.

Îndoiala nu-i tot una cu necredința. Ea nu e opusul ei, n-o anulează. Îndoiala nu crede dacă nu vede, necredința nu crede că nu vrea să creadă. „Dacă nu ai îndoieli și nu ai frământari în minte niciodată, fie că te amăgești singur, fie că dormi”, spunea Bruckner. 7 zile a fiert în suc propriu. „Dacă m-am înșelat? Dacă nu a fost El? Dacă ucenicii au dreptate”. 7 zile în care ceilalți cântau, băteau din palme, erau bucuroși, extaziați. Și plini de pace. 7 zile de singurătate, de retragere în carapace. Devenise insuportabil… (Nu se poate credință individuală! E comunitară, obștească. „Unde sunt doi sau trei, sunt și Eu…”). Fără un Dumnezeu viu viața își continuă calvarul. Nesiguranță. Tristețe. Opacitate. Frică. Uși încuiate. Debusolare. Cu biserici închise viața bate pasul pe loc. A șaptea zi de părtășie. Ei schimbați, el mototolit. Camera de sus, unde Isus cinase cu ei în seara aceea. „O, de-ar fi aici!”. „Tomo, vino să-ți pui degetul în coastă! Tu să nu devii necredincios!”. „Vai, dar nu se poate! Chiar e prezent! De unde știe ce-am spus eu zilele trecute? Asta înseamnă că e viu! Domnul meu și Dumnezeul meu!”. E declarația de boltă a Tomei, a ucenicilor, a Bisericii. Mulți vrem să fie Domn, dar Dumnezeu? Toma n-a mai pus degetul în coastă. Nici semnul cuielor nu-i mai trebuia. Hristos a înviat cu adevărat! Nu numai din mormântul Ierusalimului, ci și în viața lui! Hristos are semne nu pentru El, ci pentru îndoiala noastră. Din ziua aceea nu a mai lipsit niciodată de la biserică. Mai târziu și-a cumpărat bilet de India. Dar numai dus. A trecut pe la parți, pe la perși. Le-a vorbit de credință. Și de îndoială. 40 de ani de misiune. Apoi a sfârșit ucis de împăratul Semedeu (anul 72 d.Hr., zice tradiția). Îi convertise soția, pruncii. A murit în Malabar, ucis de-o suliță în coastă. Străpuns tocmai de dovada pe care… o ceruse lui Dumnezeu!

De 2000 de ani biserica îl numește necredincios. Deși el s-a îndoit o singură dată. Azi, Toma are cu el un dosar uriaș de dovezi: „Doamne, cine e necredinciosul, eu sau ei? Căci de 2000 de ani ei tot se îndoiesc de Tine!”. Ne îndoim de atâtea în viață, avem negări, avem frică. Falimentăm adeseori. Suntem tome… Dar, n-avem îndoieli câtă dragoste are Isus… L-a chemat Didimus. Adică Geamănul. Nu știm cine este celălalt frate. „Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Sursa

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.